Categorie: Din familia Tele7music

Știri preluate de pe tele7music.ro

  • Roller Disco: cum revine în România moda patinajului pe muzică disco a anilor ’70-’80

    Într-o fostă hală industrială din Dumbrăvița, lângă Timișoara, globurile de discotecă se rotesc din nou peste un ring plin de role cu patru roți, pe muzică disco. Fenomenul roller disco — combinația dintre patinaj pe role și discotecă, născută în Statele Unite acum aproape jumătate de secol — a ajuns și în România, iar povestea lui spune multe despre cum circulă nostalgia muzicii retro dincolo de frontiere și decenii.

    Ce este roller disco și unde a început totul

    Roller disco înseamnă, simplu spus, un patinoar transformat în ring de dans: lumini colorate, glob de oglinzi și o coloană sonoră gândită pentru role, nu pentru picioare libere. Fenomenul este creditat Empire Skate Center din New York, unde, încă din 1957, patinatorul Bill „Mr. Charisma” Butler a observat că publicul rinkului asculta muzică de orgă și a convins conducerea să pună discuri de jazz și R&B. Butler a inventat astfel „jam skating”-ul, iar în anii ’70 au apărut variante locale, de la „JB skating” din Chicago la stilurile bebop și soul din Detroit.

    Anii de glorie ai roller disco: finalul anilor ’70

    Adevăratul boom a venit odată cu valul disco. În 1976, patinoarul Village Skating din Greenwich Village a început să pună muzică de discotecă, iar până în 1979 fenomenul explodase: potrivit estimărilor Billboard, aproape 5.000 de patinoare din SUA atrăgeau peste 28 de milioane de patinatori, iar producătorul Ed Chalpin spunea că 99,9% dintre ele difuzau exclusiv disco. Vedete precum Cher, Prince și Madonna erau văzute pe role la Empire, s-a lansat filmul „Roller Boogie” (1979), iar piese ca „Good Times” (Chic), „Bounce, Rock, Skate, Roll” (Vaughan Mason & Crew) sau „Hell on Wheels” (Cher) au devenit imnuri ale ringurilor cu role.

    Declinul și revenirea neașteptată

    Ca orice fenomen legat strict de un gen muzical, roller disco s-a stins odată cu disco-ul: până în 2006 majoritatea cluburilor dedicate închiseseră, iar până în 2024 ultimele patinoare istorice din New York ieșiseră din peisaj. Surprinzător, pandemia din 2020 a readus patinajul pe role în atenție, alimentat de rețelele sociale — TikTok în special — și de un nou val de nostalgie pentru estetica disco, care a dus la epuizarea stocurilor de role la nivel mondial.

    Discotecile din România comunistă: lumini, role de magnetofon și un permis oficial

    Înainte să vorbim despre role, România avea deja o cultură solidă a discotecii pe muzică occidentală, chiar dacă mult mai reglementată. În anii ’80, orice discotecă organizată în case de cultură, cluburi, baruri, restaurante sau hoteluri avea nevoie de un permis anual, acordat de comitetele județene de cultură și educație socialistă, pe baza avizului unei comisii de vizionare audio. Regula nescrisă, dar obligatorie: cel puțin două treimi din muzica difuzată trebuia să fie românească.

    O expoziție a unui muzeu din Oradea a recreat atmosfera acelor seri — glob cu oglinzi, stroboscoape, lumini colorate, discuri de vinil, casete audio și benzi de magnetofon — pe baza unor obiecte donate chiar de cei care au trăit acea perioadă: transcrieri de versuri scrise de mână, scrisori despre piesele preferate, decupaje din presă. Serile de discotecă durau de regulă doar două-patru ore, dar rămâneau unul dintre puținele spații de socializare liberă ale tinerilor din acea vreme.

    Roller disco, varianta românească: de la Dumbrăvița la Bacău

    Primul roller disco din vestul țării s-a deschis recent în Dumbrăvița, comună periurbană din apropierea Timișoarei, într-o fostă hală industrială aleasă special pentru că nu are stâlpi în mijlocul ringului — un alt spațiu similar funcționează deja la Bacău. Fondatoarea afacerii, Gloria Olariu, absolventă de Informatică Economică, povestește că a descoperit conceptul în vacanțele petrecute în Statele Unite și că acesta este primul ei proiect propriu, pornit din observația simplă că tinerii din Timișoara „nu prea au unde să iasă”.

    Locul oferă role cu patru roți dispuse în pereche, pentru stabilitate, pe un parchet special, brazilian, descris de fondatoare drept mai dur decât stejarul și tratat cu un lac dedicat sportului. Ringul are o capacitate de 20-30 de persoane simultan, echipamentul de protecție — genunchiere și căști — fiind oferit gratuit, la cerere. Decorul mizează pe globuri de discotecă și jocuri de lumini colorate, iar programul include nopți tematice: petreceri în costume, seri retro, evenimente pentru copii și adolescenți sau seri dedicate unui anumit gen muzical.

    De ce revine roller disco acum, și la noi

    Explozia roller disco în România se încadrează într-un val mai larg de nostalgie pentru muzica și estetica anilor ’80-’90, vizibil și în petrecerile retro care umplu tot mai multe cluburi și festivaluri din țară. La el se adaugă un argument practic: American Heart Association recomandă patinajul pe role ca exercițiu aerobic eficient, o oră de patinaj moderat putând consuma între 330 și 600 de calorii — un motiv suplimentar, dincolo de muzică, pentru care tot mai mulți tineri și nostalgici își pun din nou rolele în picioare.

    Fie că e vorba despre un ring cu lumini stroboscopice la Dumbrăvița sau despre amintirea discotecilor de cartier din anii ’80, concluzia rămâne aceeași: muzica disco nu a încetat niciodată să ne pună în mișcare — doar mijlocul de transport s-a schimbat, de la pantofii de dans la rolele cu patru roți.

    Surse:

    The post Roller Disco: cum revine în România moda patinajului pe muzică disco a anilor ’70-’80 appeared first on Tele7music.

    Articol preluat de pe tele7music.ro. Citește sursa originală aici: https://tele7music.ro/roller-disco-cum-revine-in-romania-moda-patinajului-pe-muzica-disco-a-anilor-70-80/

  • Nicu Alifantis: povestea cantautorului care a pus poezia pe muzică

    Nicu Alifantis este, de peste cinci decenii, vocea care a reușit ceva ce puțini muzicieni români au încercat: să transforme versurile marilor poeți în cântece ascultate de milioane. Într-o Românie a anilor ’70 și ’80, în care cenzura dicta ce se putea spune pe scenă, Nicu Alifantis a găsit refugiu în poezie și în chitara acustică, devenind unul dintre cei mai iubiți cantautori ai muzicii folk românești.

    Debutul unui poet cu chitara

    Născut la 31 mai 1954, la Brăila, într-o familie cu rădăcini greco-macedonene și aromâne, Nicu Alifantis a făcut primii pași pe scenă în 1973, la emisiunea de televiziune „Tele Top”. Doi ani mai târziu, în 1975, a fost angajat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, locul unde avea să înceapă o carieră de compozitor de muzică de scenă care avea să dureze decenii. Debutul discografic a venit în 1976, cu EP-ul „Cântec de noapte”, apărut la casa de discuri Electrecord — primul pas al unei discografii care avea să definească muzica folk românească.

    Nicu Alifantis și Cenaclul Flacăra

    După stagiul militar, Nicu Alifantis s-a alăturat Cenaclului Flacăra, condus de Adrian Păunescu, și a participat la majoritatea turneelor și spectacolelor acestuia prin toată țara. Piesele sale au apărut pe compilațiile Electrecord „Folk 1” (1977) și „Folk 2” (1978), iar pe tripla culegere lansată în 1983, de aniversarea a zece ani de cenaclu, a fost compozitorul cel mai reprezentat, cu trei piese incluse. Pentru o generație întreagă, numele lui a rămas legat de acele seri de stadion în care poezia și muzica țineau loc de libertate.

    Versurile marilor poeți, puse pe muzică

    Ceea ce îl distinge pe Nicu Alifantis de restul scenei folk românești este alegerea de a pune pe note versurile unor poeți precum Nichita Stănescu, Ion Barbu sau Leonid Dimov. Criticul literar Laurențiu Ulici observa, încă din 1997, că în compozițiile sale „gândirea poetică” o întrece pe cea muzicală — un compliment rar pentru un muzician, dar firesc pentru un artist care s-a considerat mereu, în egală măsură, poet și cântăreț. Albumul „După melci”, construit pe versurile lui Ion Barbu, rămâne una dintre cele mai originale apariții din folk-ul românesc al epocii.

    Muzică pentru teatru și film, în plină cenzură

    Paralel cu cariera muzicală, Nicu Alifantis a compus muzică pentru peste 100 de spectacole de teatru, multe dintre ele considerate astăzi clasice ale scenei românești, în colaborare cu regizorul Alexandru Tocilescu și muzicianul Mircea Florian. În ianuarie 1978, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, a avut premiera muzica sa pentru „Vesele neveste din Windsor”. A jucat, de asemenea, în filmul „Bietul Ioanide” (1980) și a compus coloanele sonore pentru „Moara lui Călifar” (1984) și „Aripi de zăpadă” (1985) — dovadă că, în ciuda rigorilor epocii, arta lui și-a găsit mereu drumul spre public.

    Albume definitorii ale anilor ’80

    Deceniul al nouălea al secolului trecut a adus câteva dintre cele mai importante repere din discografia sa: albumul „Nicu Alifantis (Mașina de scris)” din 1984, colaborarea „Mitică Popescu” din 1985 și, spre finalul deceniului, „Pătrat românesc nr. 9” (1988), un album care avea să confirme statutul lui Alifantis de autor complet, capabil să îmbine rock-ul, folk-ul și lirismul într-o formulă unică pe scena muzicii ușoare românești.

    Un cântec nesfârșit

    Potrivit propriilor estimări făcute publice de-a lungul anilor, Nicu Alifantis ar fi susținut peste 4.000 de concerte între 1973 și 2002 — o cifră care spune multe despre o viață dedicată integral scenei. Activitatea sa a fost recunoscută cu Premiul UNITER pentru muzică de scenă (1991), Ordinul Meritul Cultural și titlul de Cetățean de Onoare al Brăilei (2017). În 1995 a pus bazele proiectului „Alifantis & Zan”, iar astăzi continuă să concerteze alături de „Alifantis Fragile Band”, dovadă că poezia pusă pe muzică nu îmbătrânește niciodată.

    De la scena Cenaclului Flacăra până la sălile de concert de astăzi, Nicu Alifantis rămâne un reper unic al muzicii românești: cantautorul care a demonstrat că o chitară și câteva versuri bine alese pot spune mai mult decât orice refren comercial.

    Surse:

    The post Nicu Alifantis: povestea cantautorului care a pus poezia pe muzică appeared first on Tele7music.

    Articol preluat de pe tele7music.ro. Citește sursa originală aici: https://tele7music.ro/nicu-alifantis-povestea-cantautorului-care-a-pus-poezia-pe-muzica/

  • Dan Spătaru: solistul român care a cucerit scenele din URSS

    Dan Spătaru a fost una dintre cele mai mari voci ale muzicii ușoare românești, un artist care a reușit o performanță rară pentru vremea Cortinei de Fier: a devenit star nu doar în România, ci și dincolo de granițele ei, în Uniunea Sovietică, unde mii de spectatori îi cântau piesele în cor. Povestea lui Dan Spătaru este cea a unui tânăr din Dobrogea care, prin talent, muncă și o voce inconfundabilă, a ajuns să umple stadioane de la Marea Neagră până la Moscova.

    De la Casa Studenților la Teatrul Fantasio

    Născut pe 2 octombrie 1939, în Aliman, județul Constanța, Dan Spătaru a debutat pe scenă la începutul anilor ’60, în perioada studenției, la Casa Studenților. La început, repertoriul său era alcătuit din muzică italiană, genul aflat pe atunci în vogă în cluburile și cenaclurile tinerești din România.

    Talentul tânărului interpret a fost remarcat de Camelia Dăscălescu, cea care l-a îndrumat spre o carieră profesionistă și ale cărei piese au fost printre primele pe care Dan Spătaru le-a cântat în public. Pasul decisiv spre consacrare a venit odată cu angajarea sa la Teatrul Fantasio din Constanța, scena de pe litoral care i-a oferit expunerea necesară pentru a deveni, în scurt timp, unul dintre cei mai căutați soliști ai muzicii ușoare românești.

    Temistocle Popa, compozitorul care i-a scris destinul muzical

    Colaborarea sa cu compozitorul Temistocle Popa a fost una dintre cele mai rodnice din istoria muzicii ușoare românești: se estimează că Popa a scris pentru Dan Spătaru în jur de 70 de melodii. Printre cele mai cunoscute piese ale duo-ului se numără „Să știi, măicuța mea”, „Țărăncuță”, „Să cântăm, chitara mea!” (1970), „Măicuță, îți mulțumesc” (1987), „Dragu mi-i de țara mea”, „Drum bun” și „Cerșetorul de lumină”. Dintre acestea, „Drumurile noastre” – o melodie de origine sârbească, pentru care Dan Spătaru a scris chiar el versurile românești – a devenit piesa care l-a consacrat definitiv în fața publicului.

    Recordul de la Varadero și consacrarea pe scena internațională

    Anul 1967 a adus unul dintre cele mai spectaculoase momente ale carierei sale: la un festival internațional desfășurat la Varadero, în Cuba, Dan Spătaru a fost aplaudat neîntrerupt timp de 16 minute și 19 secunde, un record de ovații care a rămas în istoria festivalurilor de muzică ușoară din acea perioadă.

    Consacrarea pe plan intern a venit în 1968, când a fost ales să reprezinte România la prima ediție a Festivalului Cerbul de Aur, desfășurat la Brașov, alături de alți soliști români și staruri occidentale precum Amália Rodrigues sau Cliff Richard.

    Dan Spătaru, vedetă dincolo de Cortina de Fier: URSS și Republica Moldova

    Dacă în România a fost un nume de top al muzicii ușoare, dincolo de granițele estice Dan Spătaru s-a transformat într-un fenomen cu adevărat de masă. A fost extrem de iubit în Uniunea Sovietică și în special în Republica Moldova, unde a susținut sute de concerte și a legat o prietenie de durată cu starul local Ion Suruceanu.

    Popularitatea sa în spațiul sovietic a crescut semnificativ odată cu lansarea filmului muzical româno-sovietic „Cântecele mării”, în care Dan Spătaru a jucat alături de muzica semnată de Temistocle Popa, producție filmată la Soci. Una dintre melodiile din acest film a fost reinterpretată în limba rusă chiar de celebrul Muslim Magomaev, dovadă a impactului pe care artistul român îl avusese dincolo de Cortina de Fier.

    Mamaia și un nume care a rămas în memoria publicului

    Pe scena Festivalului de la Mamaia, Dan Spătaru a fost un nume constant, lansând de-a lungul anilor mai multe piese premiate și consolidându-și, ediție după ediție, statutul de vedetă a muzicii ușoare românești. Era recunoscut pentru prezența scenică elegantă și meticuloasă și, de regulă, încheia concertele în calitate de cap de afiș.

    Orașul natal, Medgidia, l-a declarat cetățean de onoare, iar un bust al artistului a fost amplasat în parcul central al localității, ca omagiu adus celui care a dus numele muzicii ușoare românești până la Marea Neagră și mult mai departe.

    O voce care rămâne în amintirea generațiilor

    Dan Spătaru s-a stins din viață în 2004, la București, iar funeraliile sale au adunat peste zece mii de oameni, un semn al dragostei pe care publicul i-a purtat-o de-a lungul a mai bine de patru decenii de carieră. Astăzi, melodiile sale continuă să fie ascultate și reinterpretate, rămânând un reper al epocii de aur a muzicii ușoare românești – o perioadă în care discuri precum cele semnate de Dan Spătaru, apărute la Electrecord, ajungeau în fiecare casă din România.

    Povestea lui Dan Spătaru rămâne, și la aproape 60 de ani de la debutul său, un exemplu despre felul în care muzica poate trece peste frontiere politice și culturale, unind generații întregi de ascultători din România și din întreg spațiul sovietic.

    Surse: Wikipedia, Evenimentul Zilei, Capital.ro.

    The post Dan Spătaru: solistul român care a cucerit scenele din URSS appeared first on Tele7music.

    Articol preluat de pe tele7music.ro. Citește sursa originală aici: https://tele7music.ro/dan-spataru-solistul-roman-care-a-cucerit-scenele-din-urss/

  • Cargo: povestea trupei de hard rock din Timișoara care a cucerit România

    Într-o Românie a anilor ’80 în care sunetul greu, electric, era privit cu suspiciune de autorități, un grup de tineri muzicieni din Timișoara a pus bazele uneia dintre cele mai longevive trupe de hard rock din istoria muzicii românești. Trupa Cargo avea să devină, în decursul a patru decenii, un reper al rock-ului autohton, recunoscut atât de public, cât și de instituțiile statului.

    Formarea trupei Cargo, la Timișoara, în 1985

    Povestea trupei Cargo începe cu Adrian Bărar, născut la 15 ianuarie 1960 la Timișoara. A pus mâna pe o chitară la vârsta de nouă ani, a studiat patru ani chitară clasică, iar la doar 14 ani își forma prima formație, atras de blues și de rock. După o perioadă în trupa de new wave Autostop, Bărar a decis să meargă pe un drum propriu și, în 1985, a înființat Cargo.

    Componența inițială îi cuprindea, alături de Bărar (chitară, voce), pe Octavian „Tavi” Iepan (chitară), Carol Bleich (baterie), Tiberiu „Tibi” Gajdo (bas) și Dinel Tollea (claviaturi). Numele trupei a fost ales chiar de Bărar pentru greutatea cuvântului și pentru semnificația lui în alte limbi – o încărcătură, ceva solid, care transportă.

    Rock dur într-o Românie cenzurată

    La prima vedere al microfonului s-a aflat Nae Ionel Tarnotzi, urmat ulterior de Leo Iorga. Cargo cânta hard rock și heavy metal într-o perioadă în care genul era privit cu reticență de cenzura comunistă, iar formația și-a construit reputația treptat, prin concerte și prin prezența pe scenele festivalurilor rock ale vremii. În 1989, un concurs intern a adus-o în trupă pe vocea care avea să definească identitatea muzicală a trupei Cargo pentru următorii cincisprezece ani: Ovidiu Ioncu, cunoscut drept „Kempes”.

    Kempes și vocea care „arăta durerea”

    Kempes a rămas în Cargo din 1988–1989 până în 2003, perioadă în care a contribuit la patru albume de studio ale trupei. Stilul său vocal, descris adesea ca unul emoțional, visceral, a devenit una dintre mărcile sonore ale formației. În 1995, Kempes a fost grav rănit într-un accident de motocicletă, moment după care chitaristul Adrian Igrișan a început să cânte alături de el, preluând treptat și partea vocală.

    În 2003, Kempes a părăsit trupa și s-a mutat în Australia, unde a lucrat într-un atelier de tâmplărie. S-a întors în România în 2013 și a continuat să cânte sub nume propriu, lansând albumul „Regăsire” în 2015. După plecarea lui, Adrian Igrișan a preluat complet rolul de solist vocal, pe lângă chitară.

    Albumele care au scris istoria trupei Cargo

    Discografia trupei Cargo include albumele „Povestiri din gară” (1992), „Destin” (1995) și „Ziua vrăjitoarelor” (1998). Cotitura majoră în cariera formației a venit însă în 2003, odată cu albumul „Spiritus Sanctus”, care conține balada „Dacă ploaia s-ar opri” – piesa care a transformat Cargo într-un nume cunoscut dincolo de cercul fanilor rock, grație difuzării masive la radio și televiziune. Albumul a primit Disc de Aur în 2005, pentru vânzări de peste un milion de exemplare. În 2007 a urmat compilația „XXII”, un best-of al celor peste două decenii de activitate.

    Recunoaștere la nivel național pentru trupa Cargo

    Activitatea trupei Cargo a fost răsplătită de-a lungul anilor cu mai multe distincții. În 1998, Adrian Bărar a fost nominalizat cel mai bun chitarist al anului de două publicații muzicale. În 2005, Cargo a câștigat premiul pentru cea mai bună trupă rock la MTV Romanian Music Awards. Membrii formației au fost declarați cetățeni de onoare ai Timișoarei în 2015, iar în 2016 trupa a primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, decernat de președintele Klaus Iohannis – o recunoaștere rară pentru o formație rock românească.

    Moartea lui Adrian Bărar și moștenirea trupei

    Pe 23 februarie 2021, Adrian Bărar a fost internat în stare gravă la Spitalul Județean Timișoara. A murit în noaptea de 7 spre 8 martie 2021, după ce se infectase cu SARS-CoV-2. Dispariția fondatorului a reprezentat un moment de cotitură pentru trupă, dar Cargo și-a continuat activitatea, păstrând vie moștenirea muzicală a celui care a pus bazele formației în 1985. Bărar a mai fost activ și în proiectul solo Adi Bărar Band, înființat în 2009, care a lansat albumul „Hold On” în 2017.

    Cargo astăzi – o prezență vie pe scena rock românească

    Patru decenii de la înființare, trupa Cargo continuă să urce pe scenă, inclusiv la festivaluri precum Gărâna, unde publicul – de la motocicliști la oameni cu joburi de birou – cântă împreună versurile pieselor devenite imnuri ale unei generații. „Ploaia” rămâne, potrivit presei muzicale, una dintre piesele care leagă fanii indiferent de vârstă, fiind descrisă ca un ritual comun al concertelor Cargo. Alături de Phoenix și Iris, Cargo este adesea amintită drept una dintre trupele care au construit, nu doar au copiat, identitatea rock-ului românesc.

    De la o formație de hard rock interzisă aproape să urce pe scenele mari ale comunismului, până la Ordinul Meritul Cultural, povestea trupei Cargo rămâne una dintre cele mai consistente din muzica rock făcută în România.

    Surse:

    The post Cargo: povestea trupei de hard rock din Timișoara care a cucerit România appeared first on Tele7music.

    Articol preluat de pe tele7music.ro. Citește sursa originală aici: https://tele7music.ro/cargo-povestea-trupei-de-hard-rock-din-timisoara-care-a-cucerit-romania/

  • Pro FM și nașterea radiourilor private din România

    La începutul anilor ’90, eterul românesc a trecut printr-o revoluție la fel de rapidă ca cea politică: monopolul de decenii al radioului de stat s-a prăbușit, iar pe unde au început să apară voci noi, muzică fără cenzură și un cu totul alt fel de a asculta radioul. Nașterea radiourilor private din România a schimbat definitiv felul în care tinerii descopereau muzica occidentală, de la primele emisii experimentale de la finalul lui 1989 până la lansarea, în 1993, a unui brand care avea să devină sinonim cu „radioul tinerilor”: Pro FM.

    Ultima noapte a monopolului: 31 decembrie 1989

    Povestea radiourilor private românești începe chiar în zilele revoluției. Pe 31 decembrie 1989, din clădirea Casei Scriitorilor de pe Calea Victoriei, a avut loc prima emisie liberă de radio din România postdecembristă, transmisă pe frecvența de 92,7 MHz, cu un emițător adus în țară prin Ambasada Franței la București. Era primul semnal, firav dar simbolic, că monopolul de stat asupra undelor luase sfârșit, potrivit unei cronologii publicate de avocatnet.ro.

    Lucrurile s-au mișcat rapid în lunile următoare. Pe 11 ianuarie 1990 a început să emită Radio Unifan, iar pe 19 ianuarie același an și-a deschis microfoanele Radio Nova 22 — două dintre primele voci independente ale unei Românii care, cu doar câteva săptămâni în urmă, nu avea acces decât la programele oficiale ale Radioteleviziunii Române.

    Antena Bucureștilor, vocea Capitalei

    Pe 17 aprilie 1990, de la Studioul 26 al Radiodifuziunii Române, a răsunat pentru prima dată anunțul „Ascultați Antena Bucureștilor!”. Noul post, inițiativa lui Eugen Preda și Răzvan Theodorescu, emitea pe 70.4 MHz, în banda OIRT folosită de țările din blocul comunist, și s-a adresat inițial locuitorilor Capitalei în mai multe limbi internaționale. Avea să devină, sub numele de Radio București, unul dintre reperele peisajului radiofonic al anilor ’90.

    1992: legea care a pus capăt monopolului de stat

    Explozia de emisii independente din 1990 era, din punct de vedere legal, într-o zonă gri. Cadrul care avea să transforme aceste inițiative în posturi private, licențiate, a venit abia în 1992: Legea audiovizualului nr. 48, adoptată pe 25 mai 1992, a pus oficial capăt monopolului statului asupra posturilor de radio și televiziune. În aceeași zi a fost înființat Consiliul Național al Audiovizualului (CNA), instituția care a eliberat, chiar din acel an, primele licențe de emisie pentru radiodifuzorii privați din România.

    Pentru o generație întreagă, momentul a fost echivalentul deschiderii unei ferestre uriașe: muzica occidentală, până atunci ascultată pe bandă de magnetofon, la Radio Vacanța sau prinsă cu greu la Radio Europa Liberă, putea în fine să fie difuzată liber, pe frecvențe FM dedicate, fără cenzură și fără proporții impuse de ideologie.

    1993: Pro FM și nașterea „radioului tinerilor”

    În acest context a apărut, în 1993, Pro FM — postul care avea să definească, pentru întreaga generație a anilor ’90, ideea de radio privat românesc. Format inițial în jurul muzicii occidentale non-stop, Pro FM a mizat pe un sunet modern, prezentatori tineri și un mix de hituri dance, pop și rock care nu mai avea nimic din rigiditatea programelor de stat. Postul a sărbătorit, câțiva ani mai târziu, aniversări care au confirmat cât de puternic s-a înrădăcinat în cultura pop românească — un reportaj din 2010 marca, de exemplu, 17 ani de existență ai postului.

    De la casetofon la radioul FM, fără întrerupere

    Pentru ascultătorii care, cu doar câțiva ani înainte, își notau programul de pe Radio Europa Liberă sau își înregistrau pe casete piesele prinse din emisiunile de noapte, trecerea la un post FM dedicat integral muzicii occidentale a fost o schimbare de epocă. Discotecile de cartier și tonomatele din baruri aveau, dintr-odată, concurență serioasă: radioul însuși devenise o sursă constantă de hituri noi, fără să mai fie nevoie de bandă de magnetofon sau de contrabandă culturală.

    Ce a rămas din spiritul primilor ani de radio privat

    Peisajul radiofonic pe care l-au deschis Radio Unifan, Radio Nova 22, Antena Bucureștilor și, câțiva ani mai târziu, Pro FM s-a diversificat rapid de-a lungul anilor ’90, cu zeci de posturi locale și naționale apărute sub noua legislație. Multe dintre ele nu au supraviețuit tranziției de la frecvențele improvizate la piața liberă, dar modelul pe care l-au inventat — muzică occidentală, fără cenzură, pe FM — a pus bazele industriei radiofonice private de astăzi, de la posturile dedicate muzicii dance din anii ’90 până la rețelele naționale moderne.

    Povestea radiourilor private rămâne, la peste trei decenii distanță, unul dintre cele mai bune exemple despre cât de rapid s-a schimbat România anilor ’90 — și despre cum muzica, din nou, a fost unul dintre primele semne vizibile ale acelei schimbări.

    The post Pro FM și nașterea radiourilor private din România appeared first on Tele7music.

    Articol preluat de pe tele7music.ro. Citește sursa originală aici: https://tele7music.ro/pro-fm-si-nasterea-radiourilor-private-din-romania/

  • DJ-ul de altădată: cum anima muzica occidentală nunțile și discotecile anilor ’80

    Înainte să existe cluburi, console digitale sau playlisturi pe telefon, muzica de petrecere din România anilor ’80 trecea prin mâinile unui singur om: DJ-ul de altădată, de obicei un tânăr priceput la electronică, care anima nunțile și discotecile cu un magnetofon, două difuzoare improvizate și o colecție de casete copiate pe furiș. Povestea acestei meserii „neoficiale” spune mult despre felul în care muzica occidentală a supraviețuit, dansând, dincolo de Cortina de Fier.

    Meseria care nu exista oficial

    În Nomenclatorul de meserii al României socialiste nu exista funcția de „disc-jockey”. Cu toate acestea, în fiecare oraș și comună exista cineva cunoscut drept „băiatul cu casetofonul” sau „cel care pune muzică” — un pasionat de tehnică și de muzică occidentală, adesea electronist, student la Politehnică sau pur și simplu un vecin priceput la montaje audio. El devenea, informal, DJ-ul cartierului: cel chemat la nunți, majorate, baluri de absolvire și seri dansante organizate în căminele culturale.

    Magnetofonul, instrumentul de bază

    Instrumentul de lucru nu era un pick-up de vinil, ca în Occident, ci magnetofonul cu bobine — Tesla, Maiak sau, mai târziu, casetofoanele românești Electrecord și Clasic. Muzica se asculta de pe benzi înregistrate și reînregistrate de atâtea ori încât sunetul ajungea să aibă un șuierat caracteristic, recunoscut instantaneu de generația care a crescut cu el. Combinarea pieselor se făcea „manual”, prin oprirea și pornirea aparatului exact la timp, o abilitate care cerea exercițiu și ureche muzicală.

    Nunțile românești din anii ’80: scena DJ-ului neoficial

    Nunta rămânea marele examen al oricărui „DJ” amator. Alături de formația de muzică populară sau ușoară angajată pentru partea „oficială” a petrecerii, tânărul cu magnetofonul intra în scenă spre sfârșitul serii, când mirii și invitații mai tineri cereau muzică de dans occidentală. Boney M, ABBA, Modern Talking sau Bee Gees erau cerute cu voce joasă, pentru că formația de nuntă, formată de obicei din muzicieni mai în vârstă, nu cânta acest repertoriu, iar un casetofon care reda „muzică decadentă” la un eveniment public putea atrage priviri nedorite.

    Repertoriul cerut în șoaptă

    Caseta „de bal” era, de regulă, un mixtaj personal: piese disco și italo disco intercalate cu hituri românești de muzică ușoară, pentru ca petrecerea să rămână în limite „acceptabile” dacă apărea un reprezentant al autorităților locale. Mulți dintre acești tineri împrumutau caiete cu liste de piese de la colegi, își notau ordinea melodiilor și își apărau caseta originală ca pe o comoară, pentru că o copie bună, fără paraziți, era rară și prețioasă.

    Discotecile din căminele culturale și cluburile de uzină

    Pe lângă nunți, a doua scenă importantă a DJ-ului de altădată erau discotecile organizate în căminele culturale, casele de cultură ale sindicatelor sau cluburile din marile combinate industriale. Sâmbăta seara, un difuzor de incintă improvizat, câteva becuri colorate și un reflector rotativ montat manual transformau o sală obișnuită de festivități într-o mică discotecă. Biletul de intrare costa puțin, dar coada se forma cu ore înainte, pentru că acolo tinerii puteau asculta, pentru câteva ore, muzică pe care radioul de stat nu o transmitea niciodată.

    De la magnetofon la pick-up și console de mixaj

    Spre finalul anilor ’80, pe măsură ce călătoriile și legăturile cu străinătatea deveneau, pentru unii, puțin mai accesibile, în discoteci au început să apară primele console de mixaj rudimentare, aduse sau asamblate artizanal, și pick-upuri pentru viniluri occidentale ajunse ca rarități. Tehnica de „trecere” între piese, specifică DJ-ilor profesioniști din Vest, era copiată empiric, din auzite și din puținele emisiuni radio sau televizate care arătau cum se lucrează cu adevărat la o consolă.

    După 1990: nașterea DJ-ului modern în România

    Odată cu deschiderea frontierelor, acești tineri autodidacți au fost primii care au avut acces la echipamente profesionale, la muzica dance și eurodance ce inundă cluburile Europei, și la o piață de discotecă în plină expansiune. Mulți dintre „băieții cu casetofonul” din anii ’80 au devenit, în primii ani ’90, primii DJ profesioniști din cluburile românești, aducând cu ei exact experiența dobândită pe scena informală a nunților și a discotecilor de cartier: simțul ritmului, priceperea tehnică și, mai ales, dorința de a face sala să danseze.

    Astăzi, când un DJ controlează de pe tabletă mii de piese într-o fracțiune de secundă, povestea magnetofonului dus din casă în casă, cu banda derulată manual exact la refren, pare desprinsă dintr-o altă lume. Și totuși, acea generație de pasionați a pus, fără să știe, bazele culturii de club din România de astăzi.

    The post DJ-ul de altădată: cum anima muzica occidentală nunțile și discotecile anilor ’80 appeared first on Tele7music.

    Articol preluat de pe tele7music.ro. Citește sursa originală aici: https://tele7music.ro/dj-ul-de-altadata-cum-anima-muzica-occidentala-nuntile-si-discotecile-anilor-80/

  • Costinești, stațiunea tineretului: povestea discotecilor Ring și Vox Maris din anii ’80

    Pentru generații de tineri români, Costinești nu a fost niciodată doar o stațiune de pe litoral, ci un adevărat ritual de vară. Costinești, stațiunea tineretului, așa cum a rămas în memoria colectivă, a crescut dintr-o simplă tabără de corturi într-un loc unde muzica, dansul și libertatea se întâlneau în fiecare noapte de vară. Povestea ei spune, de fapt, povestea întregii generații care a învățat să se distreze în ritmul discotecilor de pe faleză.

    De la tabăra pionierilor la „capitala vacanțelor estivale ale tineretului”

    Totul a început în 1949, când pe locul actualei stațiuni a fost amenajată prima tabără pentru pionieri. Aproape un deceniu mai târziu, pe faleza din apropiere a apărut o tabără internațională studențească, formată inițial din câteva sute de corturi albastre. Primii oaspeți străini au fost studenți din Cehoslovacia și Polonia, iar locul a început să fie numit, fără exagerare, „capitala vacanțelor estivale ale tineretului”.

    În anii ’60, Costinești s-a transformat rapid: au apărut cantine, un complex de sanatoriu, bungalow-uri și un camping cu peste 1.000 de locuri. Un reper vizual al stațiunii a devenit chiar epava navei grecești Evangelia, eșuată pe plajă în partea de nord, care a rămas până astăzi un simbol neoficial al locului.

    Anii de glorie: discotecile Ring și Vox Maris

    Dacă anii ’60-’70 au pus bazele stațiunii, momentul în care Costinești a devenit sinonim cu distracția de vară a fost în jurul anului 1980, odată cu apariția celor două discoteci legendare ale litoralului: Ring și Vox Maris.

    Ring, cea mai mare discotecă în aer liber din Europa de Est

    Ring era discoteca „de masă” a stațiunii — un spațiu generos în aer liber, descris la vremea respectivă ca fiind cea mai mare discotecă în aer liber din Europa de Est, și a rămas așa până după Revoluție. Aici se adunau în fiecare seară sute de tineri, la prețuri accesibile, pentru a dansa pe hiturile occidentale care ajungeau, cu întârziere și pe căi mai mult sau mai puțin oficiale, și pe litoralul românesc.

    Vox Maris și nopțile select cu DJ Andrei Partoș

    Vox Maris avea un alt profil: mai select, mai scump, cu un consum minim obligatoriu la intrare. La platane se afla DJ Andrei Partoș, un nume care a rămas legat de nopțile exclusiviste ale stațiunii. Pentru că discotecile se închideau în jurul orei 22:00, iar Vox Maris rezista până la miezul nopții, distracția continua de multe ori pe plajă, la lumina lunii, cu chitări și voci care nu voiau să se stingă.

    Scena de concerte: Holograf, Iris, Compact și teatrul de vară

    Costinești nu a fost însă doar despre discoteci. Teatrul de vară al stațiunii, finalizat în 1971, a devenit scena pe care au cântat unele dintre cele mai importante trupe rock românești ale momentului, precum Holograf, Iris și Compact, alături de formații de folk, de jazz și de trupa de comedie Divertis. Infrastructura stațiunii a continuat să se dezvolte: hotelul Forum a fost inaugurat în 1976, iar vilele Amiral au urmat zece ani mai târziu, în 1986.

    Serbările Mării și spiritul liber al studenților din tabăra BTT

    În fiecare an, în săptămâna dinaintea Zilei Marinei, Costinești găzduia „Serbările Mării” — petreceri cu un iz nonconformist, rare pentru atmosfera oficială a vremii. Tot aici se organiza și un festival de film pentru tineret, aflat în 1989 la a 12-a ediție, iar revista gratuită Secvența, distribuită la festival, a apărut până în 1987.

    Accesul în stațiune se făcea mai ales prin Biroul de Turism pentru Tineret (BTT), care administra taberele destinate inițial studenților, dar deschise apoi tuturor tinerilor. Locurile de cazare erau însă mereu insuficiente: fără rezervare din timp, mulți tineri ajungeau să înnopteze în camere și curți improvizate, închiriate de localnici, sau în bungalow-uri și campinguri supraaglomerate.

    Costinești după 1990: ce a mai rămas din stațiunea tinerilor

    După 1990, vechile discoteci au apus, dar spiritul locului a supraviețuit sub alte forme, prin cluburi și terase care au continuat tradiția nopților de vară pe litoral. Costinești a rămas, în memoria populară, „stațiunea tineretului” — o etichetă pe care a păstrat-o și în deceniile următoare, chiar dacă astăzi peisajul stațiunii este, potrivit presei locale, mai degrabă unul al aparatelor de noroc și al magazinelor de suveniruri decât al vechilor discoteci legendare.

    Rămâne, totuși, un fapt: pentru generația care a crescut pe muzica anilor ’80-’90, Costinești este și va rămâne locul unde vara părea să nu se mai termine niciodată, iar muzica era fundalul perfect pentru libertatea de câteva săptămâni pe an.

    Surse: EVZ.ro, Adevărul, Edupedu.ro.

    The post Costinești, stațiunea tineretului: povestea discotecilor Ring și Vox Maris din anii ’80 appeared first on Tele7music.

    Articol preluat de pe tele7music.ro. Citește sursa originală aici: https://tele7music.ro/costinesti-statiunea-tineretului-povestea-discotecilor-ring-si-vox-maris-din-anii-80/

  • Spandau Ballet și „True”: cum a ajuns new romantic-ul britanic în România anilor ’80

    Puține trupe au reușit să dea un nume întregii mișcări new romantic de la începutul anilor ’80 la fel de bine cum au făcut-o londonezii Spandau Ballet, prin hitul „True” (1983). Cu sintetizatoare calde, saxofon și o eleganță vestimentară rară pentru rock-ul vremii, piesa a ajuns, pe căi ocolite, și la tinerii din România anilor ’80, pentru care rafinamentul sonor al lui Spandau Ballet însemna un strop de lux occidental interzis de regimul comunist.

    Spandau Ballet: de la cluburile new romantic din Londra la topul britanic

    Formația s-a născut la Islington, Londra, la finalul anilor ’70, din prietenia dintre frații Gary și Martin Kemp, Tony Hadley (voce), Steve Norman (saxofon) și John Keeble (baterie). Trupa a devenit rapid formația „de casă” a clubului Blitz din Covent Garden, locul de întâlnire al așa-numiților „Blitz Kids” — tinerii care respingeau austeritatea punk-ului în favoarea unei estetici extravagante, machiaj accentuat și haine inspirate din epoci trecute. Prima apariție sub numele Spandau Ballet a avut loc chiar la petrecerea de Crăciun a clubului Blitz, pe 5 decembrie 1979.

    Single-ul de debut, „To Cut a Long Story Short” (1980), a urcat pe locul 5 în Marea Britanie, urmat de „Chant No. 1 (I Don’t Need This Pressure On)” (1981), care i-a consacrat drept una dintre vocile de bază ale noului val britanic.

    „True” — hitul care a definit anii ’80

    Lansat în primăvara lui 1983, single-ul „True” a urcat pe locul 1 în Marea Britanie, unde s-a menținut patru săptămâni, și pe locul 4 în Billboard Hot 100 din Statele Unite, în luna octombrie a aceluiași an — singurul mare succes american al trupei. Piesa a fost certificată Gold, iar mai târziu Platinum, în Marea Britanie. I-a urmat „Gold”, ajuns pe locul 2 în topul britanic, confirmând Spandau Ballet ca una dintre cele mai de succes trupe ale erei new romantic, alături de Duran Duran și Culture Club. În 1985, formația a cântat pe scena Live Aid, la Wembley, alături de elita muzicii pop a momentului.

    Cum ajungea new romantic-ul britanic dincolo de Cortina de Fier

    În România comunistă a anilor ’80, posturile oficiale de radio și televiziune difuzau un repertoriu strict controlat ideologic, în care eleganța synth-pop a unor trupe precum Spandau Ballet nu avea loc. Totuși, ca și în cazul altor formații occidentale ale epocii, muzica găsea mereu drumuri informale spre publicul tânăr, dornic de altceva decât cântecele patriotice de la Radio România.

    Contrabanda muzicală: piloți, marinari și casete copiate

    Discurile și casetele cu muzică occidentală ajungeau în România mai ales prin intermediul unor contacte ocazionale — piloți de cursă lungă, marinari, șoferi de taxi sau chelneri care călătoreau sau aveau acces la străini, potrivit unor amintiri publicate de Evenimentul Zilei. „Se făcea rost greu de muzică”, povestea un martor al epocii, iar fiecare disc sau casetă aduse clandestin circulau apoi, recopiate din mână în mână, prin cercuri tot mai largi de liceeni și studenți. Radio Europa Liberă, moștenind spiritul emisiunii „Metronom” a lui Cornel Chiriac din anii ’70, rămânea principala sursă prin care tinerii aflau noutățile muzicale britanice, cu riscul de a fi urmăriți de Securitate pentru simplul gest de a asculta postul.

    Petrecerile de apartament și discotecile de cartier

    Fără cluburi oficiale care să difuzeze așa ceva, scena muzicală alternativă românească s-a mutat în apartamente și case de cultură: tineri pasionați de muzică — unii dintre ei viitori DJ cunoscuți — plimbau casetele audio și, mai rar, casetele video, de la o petrecere la alta, construind practic primele „discoteci” informale ale țării. Acolo, pentru câteva ore, sunetul rafinat al lui Spandau Ballet sau al altor trupe new romantic devenea coloana sonoră a unei libertăți greu accesibile altfel.

    Un stil care a rezistat timpului

    Patru decenii mai târziu, „True” continuă să fie una dintre cele mai recognoscibile piese ale anilor ’80, reluată în filme, reclame și liste retro, iar linia ei de bas a fost celebru samplată de PM Dawn în hitul american „Set Adrift on Memory Bliss” (1991). Trupa s-a reunit în 2009 pentru un turneu și albumul „Once More”, iar povestea mișcării new romantic a fost documentată în filmul „Soul Boys of the Western World” (2014). Pentru generația românească care a crescut ascultând-o pe casete uzate sau pe frecvențe greu de prins, Spandau Ballet rămâne sinonimă cu eleganța muzicală a unui deceniu pe care cenzura n-a putut să-l oprească complet.

    Surse

    uDiscover Music — Spandau Ballet: Artist Page
    Wikipedia — True (Spandau Ballet song)
    Evenimentul Zilei — Muzica ascultată în perioada ceaușistă, o ilegalitate care îi punea pe jar pe români

    The post Spandau Ballet și „True”: cum a ajuns new romantic-ul britanic în România anilor ’80 appeared first on Tele7music.

    Articol preluat de pe tele7music.ro. Citește sursa originală aici: https://tele7music.ro/spandau-ballet-si-true-cum-a-ajuns-new-romantic-ul-britanic-in-romania-anilor-80/

  • Corina Chiriac: povestea unei voci de aur a muzicii ușoare românești

    Corina Chiriac este una dintre vocile care au definit muzica ușoară românească a anilor ’70 și ’80 — o carieră construită pe scena Festivalului „Cerbul de Aur”, pe sute de concerte în toată Europa de Est și pe o discografie de peste 500 de piese. Puțini știu, însă, că drumul ei spre microfon a trecut mai întâi prin vioară și pian, într-o familie de muzicieni de carieră.

    Copilăria într-o familie de muzicieni

    Corina Chiriac s-a născut pe 26 octombrie 1949, la București, într-o casă în care muzica era limbaj de zi cu zi. Tatăl ei, Mircea Chiriac, a fost compozitor și profesor de conservator, iar mama ei preda pianul la aceeași instituție. Micuța Corina a început să studieze pianul chiar cu mama sa, apoi a continuat cu pianista Rodica Șutzu, pentru ca mai târziu să se înscrie la Școala de Muzică Nr. 1 din București, unde a studiat vioara timp de șase ani. A absolvit Institutul de Teatru în 1972, într-o perioadă în care cariera ei muzicală era deja lansată.

    Debutul la „Steaua fără nume” și lansarea unei cariere

    Momentul de debut național a venit la 21 de ani, când Corina Chiriac a participat la concursul televizat „Steaua fără nume”, unde a obținut nota maximă — un prim semnal clar că publicul avea să rețină acest nume. În 1970 a lansat o versiune proprie a cunoscutului vals „Valurile Dunării”, al lui Ion Ivanovici, iar un an mai târziu, în 1971, a reprezentat România la Festivalul Internațional „Cerbul de Aur” de la Brașov, unde a obținut locul trei. Acel moment este considerat, în general, punctul de lansare al carierei sale solistice.

    Anii de glorie: turnee în Europa de Est și sute de piese înregistrate

    De-a lungul anilor ’70 și la începutul anilor ’80, Corina Chiriac a devenit una dintre cele mai căutate artiste de muzică ușoară din România, cu zeci de apariții în emisiunile de varietăți ale Televiziunii Române și cu turnee extinse în Germania de Est, Uniunea Sovietică, Bulgaria, Polonia și Cehoslovacia. Cariera ei nu s-a limitat la muzică: a jucat roluri în filme precum „Cu mâinile curate” (1972), „Aventuri la Marea Neagră” (1972, în rolul principal, Barbara) și „Roșcovanul” (1976). Discografia sa avea să ajungă, în timp, la peste 500 de piese înregistrate.

    O carieră transatlantică: anii petrecuți în Statele Unite

    Între 1988 și 1994, Corina Chiriac a locuit în Statele Unite, o perioadă care a coincis cu schimbările majore din România de după 1989. Revenirea sa pe scena românească, în anii care au urmat, s-a construit pe reputația câștigată încă din deceniile anterioare, iar artista a continuat să susțină concerte și spectacole, inclusiv pentru comunitățile românești din afara țării — printre acestea, concerte dedicate sărbătorilor comunităților românești din Europa Centrală.

    Vocea din desenele animate: Ursula din „Mica Sirenă”

    Dincolo de scenă, Corina Chiriac are și o carieră mai puțin cunoscută publicului larg: vocea ei a dat viață, în variantele dublate în limba română, personajului Ursula din „Mica Sirenă” (1994 și reeditarea din 2005), iar mai târziu a împrumutat vocea personajului Morgana din „Mica Sirenă 2” (2010). Este un detaliu care arată versatilitatea unei artiste care a fost, pe rând, cântăreață, actriță, compozitoare și realizatoare de televiziune.

    Recunoaștere și moștenire culturală

    În 2004, Corina Chiriac a primit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria Muzică, pentru contribuția sa la activitatea artistică și culturală românească. În 2021, artista a donat Muzeului Național de Istorie a României o colecție de documente, fotografii și obiecte de familie, strânse pe parcursul a trei generații — Nestorescu, Calaigian și Chiriac. Colecția a stat la baza expoziției „Corina Chiriac. Istoriile unei mari artiste”, prezentată la mai multe muzee din țară, care a inclus costume de scenă purtate de artistă la festivaluri internaționale și turnee din Europa și Statele Unite, alături de documente ale familiei sale, inclusiv lucrări ale bunicului patern, Gheorghe Chiriac, caligraf și pictor.

    Corina Chiriac azi: o carieră de peste cinci decenii

    Cu o carieră ce se întinde pe mai bine de cincizeci de ani, Corina Chiriac rămâne un reper al muzicii ușoare românești dinainte de 1989 — generația de artiști care a construit, cu mijloacele epocii, o scenă națională de spectacol capabilă să rivalizeze cu marile festivaluri europene. Volumul autobiografic „Minuni trăite” (Editura Școala Ardeleană, 2021) adună amintiri din copilărie, povești de pe scenele festivalurilor și din turneele care i-au marcat cariera, confirmând locul Corinei Chiriac în istoria muzicii ușoare românești.

    The post Corina Chiriac: povestea unei voci de aur a muzicii ușoare românești appeared first on Tele7music.

    Articol preluat de pe tele7music.ro. Citește sursa originală aici: https://tele7music.ro/corina-chiriac-povestea-unei-voci-de-aur-a-muzicii-usoare-romanesti/

  • Angela Similea: povestea unei legende a muzicii ușoare

    Angela Similea este unul dintre numele care au definit muzica ușoară românească în a doua jumătate a secolului XX. Cu o voce recunoscută instantaneu și un catalog de peste 500 de piese, artista a rămas în memoria publicului drept una dintre vocile care au dat glas iubirii, nostalgiei și eleganței melodice a epocii „de aur” a muzicii ușoare de la noi.

    Copilăria și drumul spre scenă

    Angela Similea s-a născut pe 9 iulie 1946, în comuna 1 Decembrie din județul Ilfov. Potrivit unui material documentar publicat de Agerpres, viitoarea artistă cânta încă din copilărie, inclusiv în timp ce mergea cu tramvaiul, iar mama ei spera să aleagă o profesie „serioasă” — ea se gândea inițial să devină medic pediatru. Totul s-a schimbat după ce a văzut un concert al Mariei Tănase, moment care i-a confirmat dorința de a face muzică.

    Talentul ei a fost remarcat de profesorul de muzică din liceu, Marin Teofil, care a făcut legătura cu compozitorul George Grigoriu. Similea a studiat apoi la Școala Populară de Artă, cu profesoara Florica Orăscu, avându-l ca acompaniator pe Marius Țeicu — un nume care îi va rămâne alături toată cariera.

    Debutul și primele consacrări

    A început să cânte pe scenă în 1965, când a obținut locul trei la un festival al artiștilor amatori cu piesa „Câmpia sub lună” și a câștigat concursul Primăvara bucureșteană. Pașii următori au venit rapid: în 1970, la a treia ediție a Festivalului Internațional „Cerbul de Aur” de la Brașov, Angela Similea a primit Cerbul de Argint, unul dintre cele mai importante premii pentru un artist de muzică ușoară din România acelor ani.

    Festivaluri internaționale și hiturile care au consacrat-o

    Anii ’70 și ’80 au adus pentru Angela Similea o serie de distincții internaționale: locul doi la Festivalul „Orfeul de Aur” din Bulgaria (1972), cu piesa „Tu ești primăvara mea” de Florin Bogardo, un premiu special de interpretare la „Opt șlagăre în studio” (Moscova), un premiu special la Festivalul de muzică ușoară de la Los Angeles (1984), premiul „Miss Obiectiv” la Sopot (Polonia) și premiul întâi pentru interpretare la Dealin (Cehoslovacia). A fost prezentă constant și pe scena Festivalului Național de Muzică Ușoară de la Mamaia, inclusiv în edițiile din 1993, 1995 și 1996.

    Printre piesele care au consacrat-o se numără „Să mori de dragoste rănită” — desemnată de TVR, în anul 2000, „Melodia Secolului XX” — alături de „Un albastru infinit”, „Trenul galben fără cai”, „Piano, pianissimo”, „Casa mea”, „Dacă n-ai fi existat”, „Nu-mi lua iubirea”, „Voi cânta pentru mileniul trei” sau „Iubește-mă de-ți plac așa cum sunt”. Potrivit volumului „Meridianele cântecului” (1989), discografia ei trecea deja, la acea dată, de 500 de piese înregistrate.

    Colaborări pe scena muzicii ușoare românești

    De-a lungul carierei, Angela Similea a lucrat cu unii dintre cei mai importanți compozitori români ai genului: George Grigoriu, Temistocle Popa, Marius Țeicu, Ion Cristinoiu, Adrian Enescu, Jolt Kerestely, Dan Iagnov, Florin Bogardo și Marcel Dragomir. A turnat o lungă perioadă alături de formația Savoy, condusă de Marian Nistor, și a concertat frecvent în compania altor voci emblematice ale muzicii ușoare — Margareta Pâslaru, Marina Voica, Mirabela Dauer, Dida Drăgan, Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu și Corina Chiriac.

    Film și teatru muzical

    Angela Similea a avut roluri principale în filmele „Rămășagul” și „O zi la București” și a jucat în musicalurile „Adio, femei” (alături de Ștefan Iordache) și „Corina” (alături de Florin Piersic). Piesa ei „Să mori de dragoste rănită” a inspirat, în 2014, un scurtmetraj regizat de Iulia Rugină, prezentat la TIFF, în care artista a avut o apariție cameo.

    Discuri de aur, platină și recunoaștere oficială

    Cariera Angelei Similea a fost marcată de distincții care îi confirmă locul în istoria muzicii românești: Disc de Platină (Electrecord, 1998), Disc de Aur (Electrecord, 2000) și premiul pentru 30 de ani de carieră artistică (Electrecord, 2000), premiul de excelență pentru carieră la Gala Muzicii Ușoare Românești (2002), un nou Disc de Aur pentru vânzările albumului „Lumea mea” (2007) și un Disc de Platină în 2008. În 2004 a fost distinsă cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria Muzică, iar în 2020 a primit titlul de cetățean de onoare al Bucureștiului.

    După o revenire discografică în 2005, cu albumul „Lumea mea” produs de Ovidiu Komornyik, artista a continuat să apară în spectacole și emisiuni TV până în 2013, când a decis să se retragă de pe scenă. În 2019, la București, au fost lansate trei albume noi: „Să ne reamintim”, „Trăiesc” și „Refrene de aur” (vol. 1 și 2), acesta din urmă reunind compoziții semnate de Marius Țeicu, interpretate de mai mulți artiști.

    Implicare civică și cauze caritabile

    Angela Similea a organizat și prezentat, în 1994, emisiunea „Telefon Leucemia” — considerat primul teleton din România postdecembristă — pentru a strânge fonduri în sprijinul copiilor bolnavi de leucemie, licitând în acest scop și câteva din rochiile sale de scenă. A susținut, de asemenea, proiectul „Banca de Alimente” al Crucii Roșii (2009) și a participat la spectacolul caritabil „Viață pentru viață” (2010), dedicat asociațiilor de pacienți oncologici.

    Un omagiu pentru o carieră de excepție

    Chiar dacă s-a retras de pe scenă, Angela Similea rămâne un reper al muzicii ușoare românești. În noiembrie 2024, Aurelian Temișan a invitat-o la un concert dedicat memoriei lui Marius Țeicu, la Teatrul Național București, unde Nico i-a interpretat piesa „Trăiesc”. Pe 9 noiembrie 2026, pe aceeași scenă, este programat un concert-omagiu dedicat întregii sale cariere, organizat de Aurelian Temișan și Monica Davidescu — artista va fi prezentă în sală, fără a mai interpreta ea însăși vreo piesă.

    La peste cinci decenii de la debut, vocea Angelei Similea continuă să fie una dintre cele mai recunoscute ale muzicii ușoare românești, iar piesele ei rămân prezente în playlisturile celor care au crescut cu radioul pornit pe la orele serii, în anii ’70 și ’80.

    Surse

    The post Angela Similea: povestea unei legende a muzicii ușoare appeared first on Tele7music.

    Articol preluat de pe tele7music.ro. Citește sursa originală aici: https://tele7music.ro/angela-similea-povestea-unei-legende-a-muzicii-usoare/